luni, 8 noiembrie 2010

Unde sunt?

N-o sa trec din nou peste acest articol. Scriu ce imi trece prin minte in momentul asta si n-am de gand sa revizuiesc, sa am retineri sau sa-mi cer scuze. Daca sunteti ofensati usor, puteti sa va ofticati si sa mergeti sa va uitati la Twilight in timp ce ma injurati in gand. Multumesc.


Doamne, primul meu post cu diacritice. Nu ştiu ce mi-a venit. O fi de la o lună de traduceri de TIC? O fi de la procesul de la maturizare? Nu ştiu şi nu vreau să aflu. Încerc să cred că o să reuşesc să trec peste asta (nu peste scrisul cu diacrite, tăntălăilor). E atât de greu să-ţi menţii starea în timp ce scrii. Eram aşa de abătut când am început să scriu, dar acum mi-am revenit. O fi de la melodia de la Plan B - The Recluse? O fi de la faptul că n-am nimic autentic în mine şi simt că sunt făcut în aşa fel încât să fiu pe placul oricui, mai puţin al meu? Doamne, asta era. Toată lumea e atât de mulţumită de mine, toată lumea spune că ma descurc de minune în situaţia dată şi tot felul de abureli înjositoare. Partea tristă e că nu sunt abureli, toţi o zic sincer.

Atunci cum se face că eu sunt singurul nefericit? Dacă alţii au o impresie atât de bună despre mine, cum se face că eu număr zilele rămase până la sfârşit? Ca să nu avem vreo neînţelegere, nu mă refer la sfârşitul anului şcolar, sfârşitul anului sau sfârşitul mandatului lui Băsescu. Iar mi-am pierdut starea, în mijlocul articolului. Apreciez scriitorii care sunt constanţi. Eu nu reuşesc. Nu mă refer doar la scris, mă refer la tot. Ca să revin (nu mă intereseză că sunt inconsecvent în idei sau că am cine ştie ce greşeli de exprimare sau gramaticale, în caz că n-aţi înţeles, articolul ăsta nu e pentru voi, e pentru mine, doar pentru mine). Pink - Ave Mary A. Revenind, vreau sfârşitul vieţii. În momentul acesta (nu vorbim cu "ăsta", că nu-i frumos - ce înseamnă frumos, un acord comun a preferinţelor? Asta-whoops, am zis asta- nu înseamnă discriminare? Ar însemna că negrii nu sunt frumoşi, fiindcă majoritatea nu-i consideră frumoşi) nu îmi e frică de nimic. Nu ştiu ce mă motivează. Poate faptul că nu mai am tată. Poate faptul că am realizat că n-am iubit nimic în viaţa mea. Ştiu, "o să încep să simt că trăiesc atunci când o să aflu ce e dragostea". Vroiam să zic "wake the fuck up" dar n-ar fi corect. Voi n-aţi trecut prin ce am trecut eu ("omg, tati nu te mai iubeşte şi tu esti sinucigaş, bietul de tine, unii trăiesc toată viaţa în sărăcie şi fără părinţi şi tu te plângi). Da, mă plâng. Nu sunt credincios, dar prostul care a zis "binecuvântaţi sunt cei săraci cu duhul - ignoranţi" avea al dracului de multă dreptate.

Preferam să mă nasc orfan, preferam să mor de mic, preferam să trăiesc cerşind toată viaţa. Imaginează-ţi cum e să guşti din fericire şi apoi să mănânci nisip tot restul vieţii. Da, nu e vorba de tot restul vieţii, eventual o să-mi revin. Dar n-am de gând să uit şi nici să iert. N-o să-l iert în viaţa mea pe omul acesta care mi-a făcut rău intenţionat, omul acesta care s-a prefăcut o viaţă, copilul ăsta bătrân. Omul ăsta care trebuia să moară acum mult timp ca să-mi fie mie bine. Omul ăsta care nu-mi vrea "decât binele" şi mă face să sparg oglinzile din lifturi de nervi şi să plâng pe umerii prietenilor mei. Să plâng. Şi nu plâng de regret sau din cauza amintirilor. Nu ştiu dacă înţelege cineva asta. Plâng din ură, plâng, fiindcă dacă n-aş plânge, aş face ceva ce aş regreta tot restul vieţii. Îmi doresc cu atâta ardoare să îl văd cum suferă, cum trece prin ce trec eu acum. Dar plâng, fiindcă nu vreau să cedez în faţa lui. Vreau să se termine totul. Simt că aş putea dormi un an. Aş vrea să locuiesc singur, să am bani de întreţinere pentru o lună şi să dorm. Să dorm şi să uit.

Fac tâmpenii copilăreşti ca să trec peste. Fumez ca să-mi distrug sănătatea şi să mor mai repede. Nu fac nimic în privinţa spatelui care mă omoară fiindcă vreau să mor mai repede. Conduc ca un nebun când sunt singur fiindcă vreau să mor mai repede. Sunt momente în care ezit şi nu sunt sigur ce vreau, dar am promis că o să fiu sincer în articolul acesta şi aşa o să fac. Cred că vreau să fiu singur. The Rolling Stones - Paint It Black. Mă dor mâinile, mă doare gâtul, mă doare fiecare părticică din suflet.

Nu înţeleg. Vreau să stau pe iarbă şi să citesc o carte bună, singur. Dar nu mai pot, pur şi simplu nu pot. Fiecare rând pe care îl citesc imi aduce aminte de o lume plină de tristeţe şi ură. Azi am întâlnit colegi vechi, iar prima lor reacţie a fost "Ce-i cu privirea asta?". Şi credeţi-mă că aveam "masca" pusă. S-a văzut prin ea.

Am obosit să scriu, vreau să mă întorc la lumea mea artificială şi să mă prefac că sunt fericit. Dacă aţi citit până aici, sunteţi cu adevărat o persoană plictisită. Dacă nu aţi citit decât finalul, tot respectul, oricum nu merit mai mult. Repet pentru ultima oară, articolul acesta a fost pentru mine, nu pentru voi. Eminem - Till I Collapse.

Niciun comentariu: